De fiecare dată când sunt întrebată despre meseria mea de logoped și psiholog, îmi place să spun că ea m-a ales.
În primii ani de liceu, chiar eu aveam nevoie de ajutorul unui logoped, dar în 2004 nici nu cunoșteam acest termen. Puteam pronunța corect toate sunetele, cântam, citeam și vorbeam atât în limbile franceză, engleză cât și în limba spaniolă, însă în limba română aveam o problemă. Crescând 14 ani la sat, am vorbit în dulcele grai bănățean, astfel că îmi era foarte greu să vorbesc fără el și din teamă de a nu fi subiectul glumelor colegilor, am evitat să stau în preajma lor în pauze. Așadar primii doi ani de liceu au fost cam dificili pentru mine atât din punct de vedere al socializării cât și în timpul orelor când profesorii ne ascultau. Din fericire colegii mei au fost minunați, iar profesorii tare draguți. Chiar dacă au observat felul în care vorbesc nimeni nu a râs niciodată de mine. Dar eu trăiam mereu cu sentimentul de inferioritate și cu teama de eșec.
Din clasa a zecea am descoperit materia psihologie și de atunci am început să bătătoresc poteca pe care sunt astăzi. În cadrul facultății am învățat foarte multe teorii și noțiuni de la părinții psihologiei și psihopedagogiei, dar cel mai mult am învățat de la profesorii mei, din experiența lor de viață, din experiența lor la cabinet și din expunerile noastre în diferite medii la materia practică.
Încă de când am intrat la liceu obișnuiam să fac temele, în week-end cu nepoatele mele, să ajut vecinii la teme și ulterior chiar să ofer meditații în urma cărora părinții erau foarte mulțumiți și chiar mă răsplăteau simbolic. Însă cel mai mare câștig a fost că am realizat că îmi place să lucrez cu copiii.